Concertul

Inceput. Inima ei imbratisa sunetul iar sufletul devenea lumina prin armonie. Simtea cum corpul se dizolva in timpul pierdut in portativ . Materialitatea devenea difuza creand o poarta catre o noua realitate. Noul se apropia cu pasi grei si siguri. Deobicei ii era frica de nou, dar de data aceasta noul avea un aer cunoscut si cald. Deschise poarta si se regasi inconjurata de familiaritate. Holul apartamentului din copilarie o primea cu acelasi miros de tutun si aceeasi lumina agitata de la televizorul din sufragerie. Un fior o cutremura .« Ce faci tati ? Nu te-ai culcat ? Nu vezi ca nu mai incapi si tu pe canapea langa caine ? Du-te in pat ! » « Da,da », se auzi raspunsul adormit, « ma mai uitam la asta ». Zambind il acoperi cu o patura si il saruta pe frunte. Stia ca va dormi acolo, cainele tinandu-i companie. Se duse spre camera ei, emotia revederii ii schita un zambet pe chipul copilaros. Deschise usa. Timpul insa era la fel de nehotarat precum notele. Era alta usa… cea cu oglinda. In aceasta se vedea un corp tanar. « Tati, du-te la culcare ca-i deja 3 ! » Cu ochii mici dar dragastosi ii raspunse « Nu ma culc pisicule. Cat mai inveti poate mai ai nevoie de ceva. » Vroia sa-i multumeasca dar timpul facu o noua cotitura… Caldura ii strafulgera corpul. Revenea prin dragostea lui la prezent. Ii strangea mana si se simtea ocrotita. Atunci a stiut. Fusese tatal cel care a pus la cale aparitia lui in viata ei. Ii multumi zambind, iar in coltul ochilor avea timp prefacut in apa.

Diferenta dintre doua picaturi de apa era mai clara pe ecranul imaginatiei ei decat contururile diminetii.

Doar zambetul diminetii...

O schita
omniprezenta.

just a little older

Mergand prin timp, razele de soare capata un sens. Mereu pozitiv si mereu catre oaza infinitului.

Pe ea razele o indrumau catre un loc ascuns in subconstientul ei. Fiecare strop de lumina aducea cu ea petele de intimitate, iar zambetele si privirile dadeau locului viata.

Se agata de o imagine.

In bataia vantului nici frunzele nu stiu unde e mai sigur... atarnand de o creanga? sau in bratele realitatii?

Cerc din trepte

Se trezeste dimineata cu acel sentiment de cadere in gol si de intuneric. Sa fi fost un cosmar? Dar nu, starea persista in a o condamna la punerea in functiune a rotitelor creierului pentru a defini ce simte...
Isi da seama ca nu este un sentiment care a pus stapanire pe aceast moment, este lupta numeroaselor variatii infime ale aceluiasi sentiment pentru dominatia limitelor trupului.
Cine ar fi putut crede ca un sentiment are atatea nuante?
Intregul sentimentului se sparge in sine ca o oglinda. Fiecare ciob reflecta intr-un mod aparte razele personalitatii sale, dar in acelasi timp taie, lasand urme adanci in contururile cuvantului Eu.
Dupa un astfel de razboi, lumina din ochii sai este alta. Poate mai intunecata, poate mai colorata, poate mai intensa sau poate ramane doar o flacara de veghe...dar sigur mai matura.
Eul va urca exponential pe treptele vietii catre o stea. Aceasta este steaua in care vor convietui in pace atat frustrarile, cat si bucuriile, atat lacrimile, cat si zambetele, atat lumina, cat si intunericul dinauntrul nostru.
Dar drumul acesta e lung si anevoios.
Acum a fost subiect si obiect al luptei. A dat un verdict si a nominalizat un Castigator.
Seara, va adormi punand-si la indoiala decizia. Astfel va cadea din nou in golul intunericului.

Infinit

O plaja ..doar cateva suflete formand continutul cuvanului noi.
Soarele ..caldura reintalnirii.
Marea ..linistiea acestor suflete.
Valurile ..drumul lor catre orizont.
Luna ..lumina dansului lor.
Rasaritul .."poezia marii".

N-ai nevoie de foarte multe....

"N-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit
e de-ajuns o mana de prieteni in asfintit
n-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit
e de-ajuns un cantec de-ajuns si putin infinit

Atata ispita stralucitoare
atatea planuri, atata chin
iar ai uitat ca lume-ai facuta
din foarte putin?"

Asa de repede uitam ce ne face defapt fericiti...

Mai ramai putin ...te rog...

Orice miscare pe tabla de sah ne aduce cu un pas mai aproape de sfarsitul jocului. Unii pasi sunt mai "eficienti" in decurgerea mai rapida a jocului.
E ciudat ca unii chiar se grabesc sa termine jocul...majoritatea, insa, isi doresc sa simta placerea de a se juca, de a imparti tabla cu cel pe care l-au ales ca fiind partenerul de joc.
Totul simplu pana aici...dar exista si un paradox. Unii din cei care isi doresc sa termine repede numai isi complica situatia, iar altii, care ar vrea sa continue, sunt obligati de catre circumstante sa se opreasca brusc, cateodata mult prea repede. Cateodata nici nu au apucat sa gusta din placerea jocului prea bine ca trebuie sa isi lase partenerul sau partenerii de joc singuri. Din pcate aceasta oprire brusca are repercursiuni si asupra acestora.
Credeti ca ei mai simt placerea de a se juca fara un partener?